Descrierea localității și informații utile turiștilor.
Numele așezării provine din slavul "kal" sau "kalinik" (=lut, lutos, ung. sáros hely), fiind preluat, mai întâi, de români sau de unguri, de la care l-au preluat ulterior sașii. Numele săsesc al localității este Kelling și vine de la primii stăpâni, familia nobililor Kelling. La fel ca și alte familii de sași, aceștia au devenit probabil din greavi niște adevărați comiți. Greavii de Câlnic sunt menționați încă din 1267, 1269 și 1309. Cetatea a fost restaurată între 1962-1964, iar astăzi a fost transformată într-un centru cultural știintific internațional. Unul greavii de Câlnic cu numele său de Chyl de Kelling, a construit la mijlocul secolului al XIII-lea donjonul de la Câlnic și îl folosea drept locuință. Chyl a cumpărat apoi Blajul, iar urmașii lui au continuat să cumpere satul Cut, Vingardul și multe alte teritorii. La Câlnic a fost descoperit și material preistoric, precum și vagi urme medievale din secolele XI-XII, dar așezarea medievală propriu-zisă datează din secolele XII-XIII. Nivelul cel mai consistent corespunde consolidării domeniului nobiliar al greavilor (1267). În anul 1599 Câlnicul a fost jefuit de armatele lui Mihai Viteazul, iar cetatea a fost pustiită.[3]
Monument istoric sec. Xiii pe Lista Patrimoniului Mondial unesco
Cetatea Câlnic este unul din importantele monumente medievale din România, fiind ridicată de sașii transilvăneni la mijlocul secolului xiii. Împreună cu situl rural, Cetatea Câlnic se află pe Lista Patrimoniului Mondial unesco. Începuturile cetății sunt legate de numele Chyl de villa Kelnuk (Câlnic), un conducător local (greav sau comite) ridicat dintre sași, înnobilat de regele Ștefan al V-lea, ceea ce i-a permis ridicarea cetății, devenită reședința nobiliară. Cetatea a fost concepută, având ca nucleu un donjon de plan rectangular, folosit ca turn-locuință. În interiorul turnului se află Colecția de artă populară și medievală. Turnul donjon a fost înconjurat cu ziduri masive, ce formează o incintă ovală cu un turn de apărare spre sud și un turn al porții pe latura nordică. Sistemul de apărare era întregit de șanțul de apă care înconjura cetatea. Reședință a familiei nobile până la începutul secolului XV (când linia masculină a spiței s-a stins), pe la 1430 cetatea a fost vândută comunității privilegiate a sașilor din Câlnic. În prima jumătate a secolului XVI, aceștia au început adaptarea fortificației la noile cerințe ale tehnicilor războiului, care implicau folosirea armelor de foc, dar și al noului statut, comunitar, al construcției. S-a ridicat încă o incintă, exterioară, cu rol de baraj împotriva artileriei, și s-a fortificat turnul porții cu o barbacană, iar în curtea interioară s-a ridicat capela. În interiorul capelei se conservă fragmente de frescă de la începutul secolului XVI, iar pe latura de vest se păstrează tribuna de lemn, decorată cu panouri pictate în stilul floral renascentist din 1733. În curtea interioară s-au construit, de-a lungul zidurilor, cămări pentru provizii și adăposturi pentru familiile sătenilor în vremurile de restriște. Ridicarea celei de a doua incinte în sec. XVI a necesitat supraetajarea, asigurându-se astfel eficiența armelor de foc dincolo de zidul exterior. Cetatea și-a păstrat rolul de apărare până în sec. Xviii, devenind un edificiu destinat vieții comunitare. Cetatea a fost restaurată de Direcția Monumentelor Istorice din România în anii1961-1964 (proiect arhitect Ștefan Balș).
Cetatea Câlnic, împreună cu celelate monumente istorice (Casa parohială și Biserica evanghelică) constituie un ansamblu aflat din 1995 în grija Asociației Ars Transsilvaniae România, organizație culturală neguvernamentală, care dorește să-i confere ansamblului o nouă viață. Ansamblul arhitectural este Centrul Cultural Internațional, sub patronajul științific al Institutului de Arheologie și Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca, care desfășoară o bogată activitate culturală și științifică . Proiectul de revitalizare a ansamblului de arhitectură medievală de la Câlnic exprimă o vocație și o deschidere românească spre Europa,din dorința de a oferi un viitor pentru trecut. Acad. Marius porumb
Cetatea Alba Carolina este o fortăreață cu bastioane de tip Vauban construită la începutul secolului al xviii-lea în orașul medieval Alba Iulia pe Dealul Citadelei, având rol de fortificație strategică de apărare a Imperiului Habsburgic împotriva eforturilor militare ale Imperiului Otoman și de consolidare a puterii habsburgice pe plan local.
Monument istoric și de arhitectură laică, Cetatea medievală a Devei (maghiară: Déva vára, germană: Diemricher Burg) a fost construită la mijlocul secolului al XIII-lea pe Dealul Cetății, un con vulcanic cu altitudinea de 378 m.
Prin poziția sa strategică deosebită, cetatea a păzit din înălțimea ce domina orașul Deva, secole de-a rândul, ieșirea și intrarea în Transilvania pe valea Mureșului. S-au descoperit aici urme de locuire din neolitic și din epoca bronzului[2] iar prezența unor blocuri de piatră cioplită, cu caracteristicile tăieturi în formă de coadă de rândunică, îi face pe arheologi să intuiască rămășițele unei fortificații dacice.
